Cluj: Acolo unde timpul se măsoară în zâmbete (Articol complet pe LiterNet)

Am ales intenţionat acest nume pentru micul meu eseu despre excursia în oraşul numit deseori inima Transilvaniei, Cluj-Napoca. Vizita mea de doar o săptămână în acest oraş (dar adesea se spune că vizitele scurte sunt cele mai plăcute…) a coincis cu Festivalul Internaţional de Film Transilvania, aflat la a treia ediţie. Nu vreau aici să vorbesc despre acest festival care a dat o anumită aură Clujului (mai era oare nevoie?!), deşi tocmai acest festival este cel care m-a adus acolo. Poate TIFF a fost doar un pretext ca să pot veni să văd Clujul, oraşul pe care adesea l-am visat… Şi în vis era aşa de frumos, încât, văzându-l, plângeam de bucurie.

Nici în realitate Clujul nu m-a dezamăgit. Dar hai totuşi să vă spun de unde până unde am ales aşa un titlu.

La festival am văzut un film care mi-a plăcut tare mult. Cred că aţi văzut şi voi filme care v-au umplut sufletul de linişte şi bucurie. Filme care vă sunt dragi şi pe care aţi vrea să le vedeţi iar şi iar. Aşa m-am simţit eu după ce am văzut filmul lui Bogdan Dumitrescu- Thalassa, Thalassa: Acolo unde ochii dor (în engleză - Thalassa, Thalassa: The return to the sea).

Un film românesc care a reuşit să mă impresioneze mai tare decât alte filme aflate în festival. Dar, după cum se ştie, gusturile nu se discută… doar se comentează. Şi aşa cum cele şapte personaje din film caută marea (mai multe nu vă spun, pentru că eu însămi sunt una dintre persoanele care vor să descopere povestea singure), şi eu am căutat ceva anume. Nu ştiu cum să îl denumesc pe acest ceva. Poate sentimentul că oamenii sunt buni, drăguţi, amabili. Poate un peisaj atrăgător, clădiri vechi de sute de ani şi senzaţia că timpul este aşa cum îl facem noi să fie. Cert e că le-am găsit pe toate la Cluj.

Prima zi a fost puţin diferită de cum mă aşteptam. Călătorisem toată noaptea cu trenul, gara era pustie la ora 6.30 dimineaţa şi era frig. Totul se mişca mult prea încet pentru viaţa mea agitată de capitalistă convinsă. Da, Bucureştiul nu este oraşul visurilor mele, oraşul unde aş vrea să îmi cresc copiii şi să îmi duc nepoţii la grădiniţă, dar odată ce îţi intră în sânge, e ca un drog: nu poţi trăi cu el, dar nici fără el.

Drumul cu taxiul până la hotel mi-a oferit prima impresie asupra Clujului. Mi s-a părut un oraş atât de mic, încât am respins pentru început ideea că ar fi şi frumos, aşa cum îmi apăruse mie în vis. Nu am luat deloc în seamă ce spunea matematicianul Grigore Moisil: “Esenţele tari se ţin în sticluţe mici“. Asta poate pentru că matematica nu a fost ştiinţa cu care m-am împăcat cel mai bine la şcoală…

Şi totuşi, în ciuda primei impresii, care nu este mereu cea adevărată, am început să cunosc oameni. Oamenii sunt, cred eu, cei care te ajută să îţi creezi o impresie despre un oraş. Bucureştenii sunt agitaţi, mereu în contra-timp, furioşi, gălăgioşi, grăbiţi, şi, prin urmare, Bucureştiul este prăfuit de atâta alergătură, obosit, mereu fără vlagă, pentru că locuitorii lui i-o smulg fără milă. Madrilenii sunt calzi, iubitori, prietenoşi, iar Madridul este atât de atrăgător pentru că, prin locuitorii lui, devine un oraş primitor. Şi exemplele ar putea continua la nesfârşit.

Nu ştiu dacă acest oraş, Cluj, ar putea fi la fel de atrăgător fără locuitorii lui, fără felul acestora de a vorbi, de a se mişca, de a interacţiona, de a se distra.

Am încercat, în puţinul timp liber pe care l-am avut pe parcursul festivalului, să văd cât mai multe lucruri. Ce am văzut, nu am văzut prin prisma istoriei, a vechimii, a importanţei pe care aceste clădiri sau biserici le au pentru cultura noastră (deşi poate aşa ar fi fost normal şi corect). Le-am văzut cu sufletul. Sufletul unui turist care vine să vadă un oraş pentru că a crezut că i-a fost predestinat să îl vadă.

CItiti mai mult pe LiterNet